Reasigurarea

-Organizatii  -Istoric Asigurari-   -Statistica-    -A) Despre asigurare-    -B) Principiile asigurarii-      

-C) Contractul de asigurare-   -D) Pricipiile indemnizarii-   - E) Intermediari in asigurari-    -F) Forme de asigurare-   -G) Daune din riscuri asigurate--H) Dictionar de termeni-    -I) Legislatie-


a.4. Reasigurarea


Reasigurările deţin o poziţie deosebit de semnificativă în comerţul interna­ţional şi cu cât volumul şi valoarea bunurilor comercializate sunt mai mari, cu atât rolul reasigurărilor este mai important. Ele au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume, din existenţa unor riscuri foarte mari (maritime, aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente etc.) care pot genera daune extrem de mari pe care societăţile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă, pot fi incapabile să le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora. Reasigurarea oferă capacitatea necesară asiguratorului direct (original, iniţial) pentru acoperirea riscurilor pe care, altfel, nu le poate suporta singur. În asemenea împrejurări, asigurătoruI care acceptă preluarea unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa, poate apela la una sau mai multe companii de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori întregul risc). Reasigurarea are ca efect"pulverizarea" riscului.


Reasigurarea poate fi considerată o finalizare necesară asigurării?


Se poate lesne constata că societăţile de asigurare işi asumă mari responsabilităţi în faţa primejdiilor la care sunt supuşi asiguraţii, bunurile sau afacerile acestora. Dar sunt ele întotdeauna capabile să facă faţă acestor pierderi? Pot să plătească despăgubiri pentru oricare dintre riscuri? Dar în cazul unor catastrofe naturale (cutremur, inundaţie, grindină, uragan etc...) sau a unor catas­trofe ecologice (emanaţii de gaze toxice de la o uzină chimică, distrugerea mediului datorită poluării cu petrol sau alte substanţe)? Mai ales dacă avem în vedere faptul că în afara pierderii materiale a asiguratului se produc pierderi şi chiar suferinţe terţilor nevinovaţi. Tocmai din aceste considerente, şi societăţile de asigurare au nevoie de protecţie. De fapt, protecţia acestora este aproape tot atât de veche ca şi asigurarea. Acest lucru se realizează prin reasigurare.


Definiţia clasică a reasigurării, conform dreptului englez, a fost elaborată de Lord Mansfield, în 1807: "reasigu­rarea reprezintă o nouă asigurare, efectuată printr-o nouă poliţă, pentru acelaşi risc iniţial asigurat, în scopul despăgubirii asigurătorilor pentru asigurările lor anterior încheiate; ambele poliţe există în acelaşi timp". Cu alte cuvinte, mai simplu, se poate afirma că reasigurarea este "asigurarea asigurării" .


Motivul principal pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecţia oferita asigurăţtorului în situaţia apariţiei întâmplătoare a unei pierderi izolate foarte mari sau a mai multor pierderi rezultate dintr-un eveniment, a căror valoare este foarte mare în raport cu veniturile obţinute din primele de asigurare percepute sau din fondurile de rezervă. De aceea, în urma apariţiei unor asemenea daune, pentru prevenirea plăţii unor despăgubiri foarte mari care pot duce chiar la faliment, companiile de asigurări directe cedează altor companii de asigurări o parte din risc, sau, uneori întregul risc, activitate cunoscută sub denumirea de REASIGURARE. Astfel, rolul "tehnic" al reasigurării este de a proteja pe asigurătorii direcţi în faţa pericolului insolvabilităţii sau a reducerii capacităţii lor financiare, conferind astfel acestora o mai mare stabilitate.


În Dictionary of  financial and investments terms5, reasigurarea se supra­pune ideii de împarţire a riscurilor între societăţile de asigurare. O parte din riscul asigurătorului este asumat de alte companii în schimbul plăţii unei părţi din prima plătită de asigurat. Prin dispersia riscului, reasigurarea permite unei companii să accepte clienţi a caror acoperire ar fi o mare povara sau ar fi imposibilă de suportat singur.


Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi numite companie cedentă (reasigurat, asigurător direct 6) şi reasigurător 7, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită parte a riscului (uneori întregul risc), conform condiţilor stabilite în acord, în schimbul plăţii de către compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume denumită primă de reasigurare 33, ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare, urmând ca în cazul producerii evenimentului asigurat reasigurătorul să

       contribuie la acoperirea pierderii.

Se observă că se folosesc câţiva termeni specifici:


Companie cedenta - este compania care accepta riscul de la asigurat sau îşi cedează o parte din acest risc în reasigurare unei alte companii de asigurare sau de reasigurare. Ea este compania ce se reasigură şi o mai întâlnim în literatura de specialitate şi sub denumirea de reasigurat. Aceasta este de fapt,asiguratorul direct, care a avut rolul de asigurător în contractul de asigurare iniţial (original). De aceea, se mai foloseşte şi termenul de asigurător iniţial sauoriginal.


Reasigurătorul - este asigurătorul care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. EI poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată (profesională) de reasigurări. În practica internaţională, în cele mai multe cazuri companiile de asigurări efectueaza şi operaţiuni de reasigurare.



Figura 1.4. Mecanismul asigurării şi al reasigurării





Se observă astfel că relaţia de reasigurare. are loc între compania cedentă (asigurătorul original) şi reasigurător, iar între asiguratul original şi reasigurător nu exista nici o legătură. În cazul producerii daunelor, asiguratul solicită şi primeşte despăgubiri de la asigurătorul său, iar acesta, la rândul său preia, conform acordului de reasigurare, sumele respective de la reasigurătorul (reasigurătorii) său.


Principalul rol al reasigurătorului este acela de a oferi protecţie asigurătorului direct împotriva uneia sau mai multor întâmplări (daune) sau acumulări de întâmplări rezultate din acelaşi eveniment.


Reasigurarea face deci ca pierderea suferită de compania de asigurări cedentă să fie dispersată, suportată de mai multe societăţi. Ea oferă capacitatea cerută de asigurătorul direct de a acoperi riscurile pe care acesta singur nu le poate suporta.


Având în vedere cele de mai sus, putem da pe scurt, o alta definiţie a reasi­gurării, şi anume: reasigurarea reprezintă asigurarea răspunderii contractuale rezultate din contractuI de asigurare sau asigurare directă. Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, fiind în acelaşi timp statuată prin încheierea unui contract separat de asigurare între reasigurător şi reasigurat.


La rândul său, reasigurătorul îşi protejează portofoliul prin încheierea altor contracte de cedare a unei părţi din reasigurările acceptate de el, operaţiunea purtând denumirea de retrocedare sau retrocesiune8, compania cedentă fiind retrocedent şi reasigurătorul fiind retrocesionar



Figura 1.5. prezintă mecanismul dispersiei riscurilor prin formele prezentate:

asigurare, coasigurare, reasigurare şi retrocedare.



Pentru a înţelege mai bine esenţa reasigurării, se impune o delimitare a acestei activităţi de cea de asigurări directe. Aceste deosebiri rezultă şi din schema prezentată:

  • În primul rând, un asigurător (companie de asigurări) poate încheia un contract de asigurare cu o persoană fizică sau persoană juridică (în calitate de asigurat), în timp ce la un contract de reasigurare nu pot fi decât două companii specializate de asigurări sau o companie de reasigurări (ca reasigu­rător) şi o companie de asigurări (ca reasigurat), deci acest contract se încheie numai între persoane juridice;
  • În al doilea rând, contractul de reasigurare se încheie între două socie­tăţi de asigurare/reasigurare şi niciodată nu implică asiguratul în relaţia lor.
  • În al treilea rând, un contract de asigurare este legat, în mod direct, de risc şi de urmările, chiar şi cele mai mici, ale producerii acestuia, în timp ce reasigurătorul devine implicat în acoperirea daunelor numai atunci când el are obligaţia de plată rezultată din contract.
  • În al patrulea rând, obiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o per­soană sau un profit, expuse pierderilor sau avariilor pe care le poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi sau de agenţii sau funcţionarii săi, în timp ce reasigurătorul este indirect interesat în pierderile suportate de asiguratul original, el compensând parţial sumele plătite de reasiguratul său. Astfel, obiectul asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care reasiguratul a  acceptat-o conform poliţei de asigurare semnată de el în contractuI iniţial.
  • În al cincilea rând, nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării (compensării, despăgubirii), - cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente şi boală -, în timp ce toate contractele de reasigurare, inclusiv cele pentru reasigurări de viaţă sunt contracte de despăgubire (indemnity), fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a subscris. În practică, cele mai multe reasigurări prevăd numai compensaţii parţiale, reasiguratul suportând el însuşi o parte a oricărei pierderi37.
  • În al şaselea rând, contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce contractul de reasigurare îmbracă forme diferite în funcţie de tipul reasigurării, rareori apărând în forma unei poliţe de reasigurare (doar uneori, la reasigurarea facultativă, în special de incendiu).
  • În fine, în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de aviaţie) sunt, în principal, interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională.


Contractele tipice, clasice de asigurări directe sunt încheiate între două părţi rezidente în aceeaşi ţară. În ultima vreme, datorită liberalizării comerţului, precum şi datorită integrării economice exista multe situaţii în care şi reasigurările se încheie pe plan intern, în special pe piaţa dezvoltată şi mare a Americii de Nord, în Franţa, Germania şi în unele tări în dezvoltare.


Totuşi, cea mai mare parte a activităţii de reasigurare se desfăşoară în afara frontierelor, pe pieţele internaţionale.


De reuşita afacerilor de reasigurări depinde orice activitate, iar reuşita asigu­rărilor la rândul lor, depinde de mediul economic, dezvoltarea afacerilor, de piaţă, dar şi de oameni, de personalitatea lor, de pregătirea profesională şi de experienţa pe care o au. În practica reasigurărilor internaţionale, s-a constatat de-a lungul timpului că cei mai mari reasigurători sunt născuţi pentru această profesie, şi numai unii sunt făcuţi pentru ea. Aceasta, deoarece este o activitate specializată, tehnică, clară, pre­supune o informare permanentă şi cunostinţe în multe domenii (comerţ interna­ţional, industrie, turism internaţional, transporturi şi expediţii internaţionale, asigurări internaţionale, marketing, probleme sociale, medicina, cultură şi altele), iar situaţiile ce apar sunt de o infinită varietate. În acelaşi timp, în egală măsură, asigurătorul şi reasigurătorul sunt obligaţi să adapteze metodele de lucru la fiecare caz concret în parte, fiind necesar ca permanent să fie la zi cu tot ce se întâmplă în domeniul lor de specializare şi pe pieţele internaţionale de asigurări şi reasigurări.


În mod deosebit, mulţi consideră reasigurarea ca un mister, dar fără reasi­gurare, multe categorii de asigurări nu ar putea avea loc, asigurătorii fiind astfel lipsiţi de protecţia pe care o oferă reasigurarea. Pe de altă parte, este necesară mobilizarea întregii capacităţi de asigurare la nivel internaţional pentru a oferi protecţie împotriva riscurilor  foarte mari în transporturi şi industrie, precum şi pentru pierderile deosebit de mari determinate de catastrofele naturale. Fără asigu­rări şi reasigurări chiar stabilitatea economică internaţională ar putea fi compromisă.


În concluzie, riscurile se dispersează foarte mult, această răspândire reprezentând tocmai principiul de bază al asigurărilor. În acest fel, o pagubă mare suferită de o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat este despăgubită prin participarea cu sume mici a mai multor asigurători, reasigurători etc. De aceea, unul dintre criteriile foarte importante care trebuie avute în vedere la încheierea unei asigurări este cel referitor la existenţa reasigurării la societatea de asigurare căreia ne adresăm. În acest fel, ştim dacă asigurătorul nostru are capacitatea de a plăti daune mari; totodată, existenţa reasigurării atestă şi seriozitatea asigurătorului, deoarece societăţile de reasigurare nu intră în astfel de afaceri cu asigurătorii care nu se dovedesc la standardele, cel puţin de seriozitate.

Va este de folos informatia de pe aceasta pagina?